Experiențe în spitalul de nebuni – Internare #2

Ei bine,  chiar am sperat că nu mă va interna… Dar am ieșit amețită din cabinetul doamnei doctor încercând să-mi găsesc salonul în care voi sta. Consultația a fost un eșec… Aveam discursul pregătit. Trebuia să o conving că în ultima vreme am fost bine…doar că nu am apucat să torn povestea…
„Am fost internată ” îmi zic în minte fără să înțeleg ce înseamnă.
Minutele treceau mai greu. Nu m-am putut controla deloc din plâns. Niciodată nu mai fusesem atât de supărată pe viață, pe destin, pe mine și mai ales pe mama.
Știam că  dacă nu ar fi decis ea la repezeală să mă trimită în iad,  mă puteam face bine.
O infirmieră m-a condus în salon. Mama mă urma peste tot, iar eu încă nu mă puteam controla, dar nu vroiam sa mă vadă așa… Nu vroiam să-i dau satisfacție ca după să râdă cu gura până la urechi de mine… Nu vroiam să văd mulțumirea în ochii ei și veninul în rânjetul de hienă turbată. Nu. Trebuia să mă controlez și să merg înaintea ei. Trebuia să mă întorc cu spatele la ea ca să-i demonstrez că nu-mi pasă. Pentru că nu-mi păsa, nu? După ce în sfârșit pleca, putea să-mi doneze hainele săracilor și să înceapă să împartă bani oamenilor pentru acest eveniment fericit. Putea să se bucure cât vroia că voi sta în infernul ăsta toată viața.
Când în sfârșit am ajuns în cameră,  am simțit că nu mai pot. Lacrimile deveneau ape curgătoare ce aveau sa străbată mări și țări pentru că ochii mei nu mai dădeau niciun semn cum că ar vrea să se usuce.
Mă simțeam dărâmată , sfâșiată, distrusă, trădată de cineva în care la un moment dat aveam încredere. M-am uitat o singură dată cu adevărat la acea femeie și zâmbea… Atunci mi-am întors capul într-o parte și m-am prăbușit pe pat. Am încercat să mă potolesc din nou și să examinez salonul. 3 paturi. 2 noptiere. Un calorifer cu țevi (funcționa!). Pereți galbeni și lambriu de la jumătate în jos. 2 fotografii și un pitic. O fereastră cu gratii. Iar cireașa de pe tort: o cameră de filmat.
Părea nelocuibil…noptierele erau aproape goale, iar paturile aranjate la perfecție. Ușa nu se putea închide.
Am început să mă tulbur din nou. Eram neputincioasă. Mama încerca să mă strângă în brațe, iar eu o respingeam. Cât tupeu!
Colegele de cameră au intrat în salon. Mă simțeam jenantă de postura în care ne-au prins. Eu încă plângeam și încercam să alung mâinile insistente ale mamei.
Până la urmă am făcut cunoștință cu ele, iar mama a plecat. Am auzit de la cineva că plângea pe hol. O jumătate din mine nu credea în timp ce celeilalte nu-i păsa.
Nu mă puteam bucura deloc. Nu mă puteam liniști deloc. Fusese cea mai lunga zi din viața mea.

Reclame

Experiențe în spitalul de nebuni – Tren #1

Zgâlțâitul trenului mă aduce la realitate. Aud un țipăt și mă întreb al cui este. O ușoară usturime îmi cuprinde degetul mare al mâinii stângi… Mă uit în jos și realizez că mi-am înfipt unghiile neîngrijite în carne. Privesc sângele cum curge, apoi vine… Zgomotul ce aduce a înec al pisicii mele… Mâinile mele infecte pe beregata ei… Cicatricile înșirate pe trupul meu… Oamenii care au venit și au plecat… Prima dată când mi.am văzut mama adevărată… Ura pentru ea și restul lumii… Furii incontrolate,  întunericul ce părea sa mă cuprindă în fiecare zi tot mai mult… Sentimentele cu care mă înfruntam în fiecare zi… Flashback -urile pe care le primește creierul meu de la toată această nebunie.
Înghit în sec și-mi repet că va fi bine, dar nu vreau să știu ce va urma…
Nu vreau să știu când se va opri trenul, vreau sa fiu într-o stare de negare. Poate deja sunt.
Acum realizez… Țipătul era al meu.

Dans

*Emoția îți zvâcnește în tot corpul *
Vino la dans!  Rochia ta jerpelită ar arăta minunat în niște rotiri stângace,  rotiri care le-am mai văzut când îți legănai trupul pe șinele de tren. Haide! Intră în sala măreață cu decorații sumbre și lasă ritmurile demonice ale orchestrei să te învăluie în dulcea ei chemare.
Simte vibrațiile și notele muzicale. Lasă-le să-ți cuprindă sufletul și creează-ți propria poveste într-un dans nebun. Mintea ta psihopată s-a deconectat de trup în timp ce tu deja reinventai arta dansului. Muzica urla prin tine,  îți era infiltrată în sânge și o exprimai prin mișcări disperate adresate nemuririi.
Mă uit la tine insistent, dar tu nu-mi simți privirea,  probabil că nici existența. Probabil te crezi singură, închisă în lumea ta,  dar eu observ cum toată nebunia îți apasă trupul imperfect atât de duios… Monologul imperceptibil al inimii tale îți zvâcnește în sânge făcându-te să-ți pierzi spiritul, creând irealități induse de nebunie.
Pari de gheață. Mie îmi devine tot mai greu să stau pe locul meu… Aș vrea să sar la tine și să mă conving că la fragila atingere dintre mâna mea înflăcărată  și fața ta albă precum zăpada se va forma apă. Dar nu o fac. Continui să-ți privesc pasiunea din mișcări.
Mă cuprinde un râs acru,  isteric. Un râs care sigur nu este al meu. Ți-am privit evoluția… O privesc de ani în tăcere. Erai doar o fata vulnerabilă, o față ștearsă… Aveai o viață clișeică,  făceai orice ca sa te faci plăcută.
Momentul în care te-am privit pe șinele de tren… În acel moment toate corzile din tine se rupseseră. Erai incompletă precum piesele de puzzle luate de vânt. Te mișcai stângace pe ritmul piesei the coven în timp ce plângeai. A fost prima dată când ai luat foc. Scena aceea îmi va rămâne întipărită în minte pe vecie.
Mereu m-am întrebat de ce nu mă vezi. Am uitat să-mi trăiesc viața pentru a o trăi pe a ta împreună,  dar separat. Mereu am stat într-un cotlon ascunsă, privindu-te de la distanță, iar când eram mai curajoasă, ma apropriam de tine și-ți șopteam pe la spate. Tu mă auzeai ca prin vis, dar nu te întorceai spre mine, nici nu raspundeai verbal, ci doar îți înclinai capul în chip de aprobare.
Ți-am zis legende dintr-o  dimensiune neștiută de încuiații de pământeni, iar tu ai ascultat. Când ți-am zis legenda răpitorilor a fost  prima oară când mi-ai răspuns. Ai vrut să te conduc în acel univers, iar eu te-am călăuzit spre o altă realitate. Acum refuzi să te întorci în invazia oamenilor, îți este mult prea confortabil să te refugiezi într-o sală plină de lumini întunecate, dansând pe muzica orchestrei neexistente.
Încă aștept ziua în care mă vei vedea.

Sunet

Zgomotul a mii de cești sparte. Te răsucești pe călcâie și te uiți în sus. O adevărată ploaie de cristal se revarsă asupra pământului, transformându-se în pulbere.
Rămâi nemișcat. În lumina difuză a lunii ceștile se multiplică în fiecare milisecundă, apoi realizezi că se îndreaptă spre tine.
Fugi disperat dornic de a te adăposti în peșteră de lângă munți. Acea peșteră. Peștera care ți-a mai salvat cândva viața. Singura problemă este ca trebuie să parcurgi cel puțin 2 kilometri până să ajungi la ea, iar ceștile se mișcă cu o viteză imbatabilă. Încerci sa gândești pozitiv. Vei reuși. Arunci o privire în urmă și vezi că ceștile s-au transformat în cioburi în formă de romb. Chiar dacă le vezi fugitiv, îți poți da seama cam cât de ascuțite sunt, iar părerea ta nu te mulțumește. Se apropie mortal. Nu mai este loc de gânduri pozitive. Te concentrezi la drum, dar deja simți că nu mai poți alerga. Gâfâi greu, dar nu renunți. Adrenalina îți explodează în tot corpul. Cioburile încep să îți înjunghie spatele și simți că cedezi. Începi sa plângi în timp ce te oprești. Te întorci cu fața spre ploaia de cristal. Cristal? Nu, s-au transformat în diamante. Le simți intrându-ți adânc în carne și te prăbușești. În timp ce îți priveai viața scurgându-se din tine, măreția peisajului te-a copleșit. Nu… Ești sigur că acum câteva secunde cerul nu era de un violet melancolic cu nori galbeni împrăștiați. Nici munții nu-și măreau forma sub privirea ta. Aerul a căpătat pigmenți roșiatici, iar diamantele diavolești îl străpung.
Privești paralizat toate aceste transformări în timp ce simți mii de cioburi atacându-te. Îți oprești toate trăirile, toate simțurile ucigașe și îți fixezi privirea spre cer. Lacrimile iti șiroiesc mai tare, apoi observi un ciob plutind lin. Și-a mărit structura, și-a schimbat ușor forma rotunjindu-se și devenind chiar mai aspră în colțuri,a căpătat pigmenți purpurii. Mici steluțe sclipesc în jurul ei ca o aură. Durerea a lovit din nou ca un fulger, dar tot nu-ți puteai dezlipi privirea de la ciobul care plutea spre tine. Era atât de aproape de tine, aproape că-l puteai atinge… Iar apoi ai înțeles…
Întreg universul a complotat împotriva ta. Acel diamant a fost ultimul care l-a îndurat trupul tău.
Odihnește-te copile!

Arta

Vine din nou. Acel sentiment. Bestia te sufocă, te ameţeşte, te ruină, te distruge. Fiara aceea care ai avut  grijă să o ţii sub lacăt în ciuda opunerii ei demonice a reuşit să evadeze din nou. Şi te asigur că nici de această dată nu are gânduri paşnice. S-a refugiat în mintea şi gândurile tale şi te înnebuneşte. Te-a făcut să vrei să simţi atâta durere, să procedezi diferit în situaţii de cumpănă, să fii mai matur în gândire şi totuşi atât de îndurerat. Goliciunea nefirească, durerea mintală care o atrage pe cea fizică…Toate acestea sunt adevărate torturi pentru tine.

Urăşti lumea aceasta cu toată fiinţa ta. Urăşti oamenii cu minţi înguste, urăşti nedreptăţile şi lucrurile care înainte te calmau. Eşti revoltat şi începi să-ţi urăşti până şi propria fiinţă.

Mai ştii? Ştii când chiar eu am purtat această bestie pe umeri o veşnicie? Pe atunci lacătul nu se inventase şi distrugea fiecare bucăţică din mine. Se zbătea atât de cumplit înăuntrul meu! Era ca un virus pe care încercai din rasputeri sa-l elimini, dar nu reuşeai. Deznădejdea mă cuprindea de fiecare dată când îmi înlănţuia trupul în dansul ei sumbru, iar sentimentul de singurătate urla prin oasele mele.

Doar că nu eram singură, nu? Ei bine, până la urmă am reuşit să alung fiara ademenind-o spre corpul tău. Cine ar refuza un corp sănătos şi o minte atât de vie şi de inocentă în floarea copilăriei? Acum eu sunt cea mai normală fiinţă de pe aici. Cu toate că sunt conştientă că rănile lăsate de bestie nu se vor vindeca vreodată, toţi cei din jurul meu cad pradă fiarei.

Am avut medicamentul meu. Medicamentul meu etern ce mă ajuta de fiecare dată când fiara stă la pândă să mă posede din nou. Arta. Demonii mi-au lăsat acest cadou nepreţuit. Arta mea este ca un cuţit. Fiara este tranşată în bucăţele mici şi apoi trimise spre voi.

Chiar acum cititorule, eşti sub efectul particulelor din bestie. Arta mea te posedă alături de însuşi cel mai întunecat demon.

Îţi doresc o zi bună!

Creaturi?

Şi simţi că mori. Vezi doar câteva creaturi în jurul tău.

Sunt de-al dreptul monstruoase. Au piele verde cu solzi numai în unele părţi, ochi complet negri, fără urmă de pupilă, iar limbile lor lungi de un metru, dar atât de subţiri nu mai au mult până să se târască pe pământ. Sunt relativ scunde, tot cam un metru si ceva, iar trupurile lor sunt atât de slinoase si atât de arzătoare la privire încât încerci zadarnic să te uiţi în altă parte. Nu ai cum să închizi ochii, ţi-au tăiat deja pleoapele. Nici nu-ţi poţi roti privirea în altă parte, te copleşesc din toate parţile.

Vrei să urli, atât, atât de tare şi de îngrozitor! Dar ştii că nu poţi. Nu din cauză că ţi-e atât de teamă încât n-ai putea scoate niciun sunet, ci pentru că hidoşeniile  acelea deja ţi-au răpit preţioasele corzi vocale.

Şi te termină, bucăţică cu bucăţică. Vor ca la final să te mănânce, desigur, dar o fac într-un mod mai diplomatic, tăind fiecare bucată din tine, dar asigurându-se că încă eşti în viaţă.

Te seacă atât de cumplit, durerea este insuportabilă şi atât de lentă…Abia aştepţi momentul când se va termina. Încerci să te zgârii, pentru a te concentra pe durerea minoră şi a nu-i da importanţă celei letale, dar e zadarnic, e mult prea mult, n-ai cum să înduri aşa ceva. Ştii că ai arsuri si tăieturi peste tot lăsate de gurile lor acide si dinţii lor ascuţiţi. Îţi ling săngele ca pe un premiu, ca şi cum ar fi cheia spre o viaţă mai bună, ca si cum in sângele ăla blonăvicios se află tot ce le trebuie.

Ştii că nu mai ai mult. Se aproprie de beregata ta, iar tu te înfiori şi-ţi vine să vomiţi şi simţi nodul acela atât de puternic şi fatal, şi simţi moartea apropriindu-se, dar nu eşti sigur dacă te înspăimântă sau te fascinează. Cert e că nu te simţi bine…Ai vrea să se termine şi să fugi undeva departe unde ştii că alinarea spirituală şi fizică te vor învălui ca o sferă protectoare.. Vrei să te duci la ai tăi, vrei să iei persoana aceea importantă în braţe şi să te liniştească, să te vindece cu mâna ei şi să-ţi umple sufletul de bucurie, dar acestea sunt doar vise si sunt absolut imposibile. Nu vrei să te amăgeşti. Încerci să-ţi accepti soarta blestemată şi gândul că vei muri curând. După atâtea zile ce-ai îndurat cele mai cumplite dureri trupeşti şi emoţionale, în sfârşit vei fi eliberat.

Vrei să se termine. Îţi doreşti cu toată fiinţa ta să se termine. Nici nu mai contează cum, nu vrei decât să se termine odată. Câteva lacrimi şiroiesc din ochii tăi.

Acum realizezi că eşti pe un fel de targă, joasă cu faţa spre pământ ca acele bestii să se poată înfructa din spatele tău. Se hrănesc din tine. În timp ce pierzi totul, ei îţi răpesc până şi energia şi pofta de viaţă.

Oo, şi încă ce energie mai aveai! Ieşeai mereu cu bicicleta şi cu prietenii tăi şi erai mereu pus pe nebunii. Erai inima grupului, îţi mai aminteşti? Mereu plin de viaţă, mereu zâmbitor, îţi ascultai instinctele si nu erai pesimist. Trăiai pe nişte principii importante ca sufletul tău să fie mulţumit, şi le respectai cu exactitate ca pe un plan. Dar cum te-au răpit aceste fiinţe? Cum au reuşit să te ademenească la ele?

Te reîntorc spre cer şi îl poţi simţi. Doar pentru o clipă îi poţi simţi răcorimea şi energia ce emană încredere şi curaj. Îi poţi vedea pentru acea eternă secundă albastrul intens, fermecător. Îţi dă speranţă şi radiază în comparaţie cu aceste creaturi. Aceste bestii…care nici măcar nu se vor osteni să-ţi sape mormântul…Mormântul tău va reprezenta stomacurile lor. Clar.

Se strâng deasupra ta, astupând albastrul imperios.

Ultima zonă: inima. Iar de această dată își termină treaba. Trei guri acide direct pe zona inimii. Este aproape amuzant ce repede s-a întâmplat. Ţii minte doar că se apropiau, iar cam într-o fracţiune de secundă ai văzut-o străpunsă. Una dintre bestii se retrăgea cu preţioasa ta inimă în dinţi. Durerea a fost fatală, dar ai amorţit uşor, uşor în timp ce privirea ţi se întuneca, rămânând fixată pe bestia ce ţi-a răpit inima.

Durerea se termină. Totul se termină. Eşti eliberat.

#Prizonierul

Ieri te-ai holbat toată ziua la zidul din beton al celulei tale. Ai numărat fiecare bloc de piatră de 10 ori, dar ai pierdut şirul de fiecare dată la 100.

10 rânduri. 10 plăci de piatră. Numărul 100.

Pe această suprafaţă ai încercat să găseşti inscripţii lăsate de foştii prizonieri din celula ta. Ai găsit scrijelituri care te-au făcut să te cutremuri. Nici măcar mie nu ai vrut să mi le descifrezi.

Înca te întrebi câţi metri de praf se adună în fiecare an doar pe acest zid şi te întrebi cât va mai dura până să te înghită.

Dar eu te ajut mereu. De fiecare dată când mă transform în aer pentru a intra pe fereastra mică atât de sus şi inacccesibilă ţie, iau cu mine o traistă şi adun cât praf pot.

Tovarăşe! Într-o zi îţi promit că te voi scoate din iadul  ăsta. Dar până atunci hai să ne jucăm cum ştiu că-ţi place. Joacă pantomimă si fă-mă să râd! Eşti cel mai talentat mim din lume! Odată chiar ai reuşit să te transformi în numere. Rămân şocată de fiecare dată când mimezi un „10” perfect folosindu-ţi doar trupul.

Hai sa imităm ciripitul păsărilor care o dată obişnuiai să le fugăreşti şi să le dai mâncare. Preferata ta este vindecătoarea de copaci care într-un ritm alert vibrează numarul „10”.

Lasă-mă să te învăţ astronomie. Ştiu că iubeai stelele cu toată fiinţa ta şi că descopereai în fiecare săptamână câte o constelaţie nouă. Constelaţia „10” am găsit-o împreună.

Ţii minte când am transformat 10 perechi de 10 capace în 10 perechi de 10 fluturi? A fost magic, nu?

Nu plânge. Te voi elibera curând şi vom descoperi 10 tipuri de broaşte noi.

Lasă-mă să-ţi număr particulele de praf de care te voi salva.

*

Tovarăşe. Calculează câţi de-al de „10” cuprinde numărul  „10 000”.

De ce? Pentru că acesta este numărul care te-a trădat. Ai folosit de atât de multe ori numărul „10”…În şcoală, cu prietenii, cu mine, cu animalele, cu stelele…Mai exact de 1000 de ori înainte de a ajunge aici. Nu ai fi crezut că numărul tău preferat ţi-ar fi putut face asta, nu?

Şi, nu ai fi crezut că prietenul tău cel mai bun ar fi putut să te trădeze folosindu-ţi indirect numărul tău favorit.

Dacă nu mă înşel, în ziua în care libertatea ţi-a fost răpită, ai folosit numărul „10” într-un enunţ.

Îţi mai aminteşti? Ţi-ai spus în sinea ta „la ora 10 îi voi face o vizită”. Dar nu ai mai apucat să te duci. Prietenul tău deja te vânduse pe 10 000 de bacnote.

Plângi. Ţipă. Urlă cât vrei. Dar mai bine mă ajuţi să meşteresc un plan de evadare. Ştii câte zile au trecut de când eşti închis aici? 9978? Bine. În acest timp am folosit de 9989 de ori numărul „10”, dar 11 zile nu te pot vizita.

Tovarăşe, îţi făgăduiesc că te voi scoate din acest infern.

Lily